Carol al II-lea, regele asasin

Oameni buni, Ne bate bunul Dumnezeu dacă uităm cine a fost şi ce a făcut Carol al II-lea! Dacă uităm răul pe care l-a pricinuit neamului românesc regele in­fam, regele dezertor, regele sperjur, regele poltron, regele criminal Carol al II-lea! Nu ne va ierta nimeni dacă îi uităm astfel pe cei trei sute de tineri, ma­jo­ri­tatea elevi şi studenţi, pe care regele asasin Carol al II-lea i-a ucis fără nici un motiv cât de cât valabil dinaintea lui Dumnezeu şi a legilor statului ro­mân! Poate oare cineva să-l ierte pe Carol al II-lea pentru suferinţele îndu­rate de români în Ardealul de Nord, în Basarabia şi Bucovina, teritorii româ­neşti pe care regele trădător al ţării sale le-a cedat în mod ruşinos în 1940? De ce, la al cui ordin, cenzura guvernului de azi împiedică presa româ­nească să aducă la cunoştinţa publicului crimele şi fărădelegile lui Carol al II-lea? Care sunt aceste crime şi fărădelegi? Iată numai câteva:

1. În 1917, când România se afla într-o situaţie disperată, Carol al II-lea, pe atunci numai ofiţer, a dezertat. Generalul Averescu a cerut judecarea şi condamnarea la moarte, pentru dezertare. Părinţii săi, regina Maria şi re­gele Ferdinand, îl declară renegat. Prinţul Carol se vede obligat să renun­ţe la rangul de prinţ moştenitor al tronului şi părăseşte România, promi­ţând că nu se va mai întoarce.
2. Cu sprijinul unor politicieni, unii naivi, alţii corupţi, Carol al II-lea revine în ţară, în 1930, cu jurăminte şi angajamente mincinoase. Îl detronează pe Mihai, adăugându-şi astfel şi păcatul de uzurpator. Îşi alungă soţia, pe ma­ma regelui Mihai, şi-şi aduce de la Paris metresa, vestita fostă prosti­tuată Elena Lupescu Wolf, transformând palatul regal în bordel de lux şi intrând astfel într-un conflict ireconciliabil cu Iuliu Maniu, faţă de care îşi luase o serie de angajamente, niciodată onorate!
3. A fost în fruntea jefuitorilor din banul public, al ţării. Delapidările pa­tro­­nate de Carol al II-lea au afectat în mod deosebit înzestrarea militară a României.
4. Din ordinul său a fost asasinat, prin otrăvire, Nae Ionescu, mintea cea mai luminată a României interbelice.
5. A încercat să preia conducerea Mişcării Legionare, dar a fost refuzat, de­oa­­rece legionarii cunoşteau că au de-a face, în persoana regelui Carol al II-lea, cu întruchiparea celor mai abjecte şi mai diabolice porniri ale fi­inţei omeneşti. Spre a se răzbuna, dar şi de teama intransigenţei morale a le­gionarilor, Carol al II-lea a anulat alegerile din toamna lui 1937, câş­ti­gate de legio­nari în modul cel mai legal. Desfiinţează Parlamentul şi par­tidele politice, abrogă Constituţia şi instituie dictatura personală. Ulte­rior, în noiembrie 1938 şi septembrie 1939 ordonă şi organizează asasi­na­rea a 300 de le­gio­­nari, elita Mişcării, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. Puţin a lip­sit ca printre legionarii asasinaţi în 1939 să se nume­re şi Mir­cea Eliade.
6. Cercetări recente (printre alţii, ale d-lui Alex. Mihai Stoenescu) au de­mon­strat că regele Carol al II-lea a fost mereu sprijinit din umbră de Mos­cova şi Budapesta, îndeosebi în anii premergători întronării sale. Aşa se explică probabil poziţia lui Carol al II-lea din vara anului 1940, când graniţele României se prăbuşesc în beneficiul Moscovei şi al Budapestei! Ion Antonescu, pentru prestaţia regelui din vara anului 1940, l-a consi­derat trădător al propriei ţări.
7. În mai 1944 “Sovieticii fac demersuri pe lângă anglo-americani pentru readucerea lui Carol, la sfârşitul războiului, pe tronul României” (după re­vista «Dilema», nr. 227), împrejurare care ne obligă să ne întrebăm dacă “sovieticii” au cumva un amestec şi azi, în februarie 2003, când se va produce “readucerea lui Carol” în România, cu onoruri pe care nu le me­rită nicicum din partea românilor!

Este un mare păcat să ucizi, aşa cum a ucis Carol al II-lea sute de români, zeci de mii, dacă îi pui la socoteală şi pe cei din Ardealul de Nord sau din Basarabia şi Bucovina, căzuţi victime trădării sale. Dar este un păcat şi mai mare să ştii cine este asasinul şi să nu ceri pedepsirea lui. Ba chiar să accepţi ca în locul pedepsei, asasinul să aibă parte de onoruri din partea Guvernului şi a Bisericii! De acest păcat ne facem noi vinovaţi azi! Şi pentru acest păcat vom plăti! Vom plăti noi şi copiii copiilor noştri! Căci a lăsa nepedepsită văr­­sarea de sânge nevinovat este crima cea mai cumplită!

Bucureşti, 4 februarie 2003
Uniunea “Vatra Românească”
Fundaţia “Profesor George Manu”
Liga pentru Combaterea Anti-Românismului

Post scriptum 2017 Acest text, scris în 2003, cu ocazia aducerii în Țară a osemintelor spurcatului rege, a fost republicat în primele postări de pe site-ul www.ioncoja.ro, în iunie 2007. De atunci și până azi site-ul nostru a găzduit peste 5200 de articole și materiale, ale titularului și ale unor colaboratori majoritatea necunoscuți, cu păreri pro și contra ideilor și tezelor puse în discuție publică. Tuturor, colaboratori și vizitatori, tot binele.

Dincolo de Nistru: Da sau nu?

Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s-a făcut „din mers” şi a scindat opinia publică românească, decizia lui Ion Antonescu de a continua operaţiile militare după eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Hotărârea lui Antonescu a fost determinată de un considerent militar şi de un altul politic. Din punctul de vedere al desfăşurării operaţiilor militare, oprirea pe un aliniament — în speţă Nistrul — înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. La procesul său din 1946, Antonescu avea să citeze exemplul romanilor, care nu s-au mulţumit cu înfrângerea lui Hannibal, ci au mers în Africa pentru a distruge Cartagina, şi cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon în Rusia, dar care avea să-şi ducă, apoi, armatele până la Paris. Cum s-ar fi putut opri armata română pe Nistru, aşteptând refacerea inamicului, când rezistenţa sa înverşunată dovedea că, şi sub loviturile de berbec ale Wehrmachtului, Armata Roşie îşi păstra capacitatea de luptă? Hitler însuşi a spus amiralului Canaris la 20 iulie 1941, că, dacă ar fi ştiut de existenţa tancurilor supergrele ale sovieticilor, nu ar fi atacat, iar două săptămâni mai târziu îi mărturisea generalului Guderian, expertul numărul unu în blindate al Wehrmachtului: „Să fi ştiut că au (ruşii — n.n.) atâtea tancuri, m-aş fi gândit de două ori înainte de a invada”. A rămâne pe Nistru şi a lăsa teritoriul românesc expus contraloviturilor sovietice — pe uscat, din aer şi pe apă — ar fi fost o imensă eroare.

Cel de al doilea motiv al deciziei lui Antonescu de a continua operaţiile militare dincolo de Nistru era de caracter politic. Generalul, aşa cum s-a arătat, voia să refacă frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea dictatului de la Viena. El îşi imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, că forjând o frăţie de arme româno-germană trainică îl va determina pe Fuhrer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940. Credinţă naivă, pentru că sentimentalismul nu-şi are locul în politică. Schimbul de scrisori dintre Hitler şi Antonescu privind operaţiile militare dincolo de Nistru relevă această percepţie anacronică a lui Ion Antonescu, potrivită rânduielilor cavalereşti din evul mediu. Nu dispunem de scrisoarea adresată de el lui Hitler, înainte de 27 iulie, dar din răspunsul Fuhrerului, la această dată, reiese că Antonescu îi scrisese, exprimându-şi „hotărârea […] de a duce până la ultima consecinţă, alături de Reichul german, acest război”. Hitler ţinea să sublinieze: „Ştiu, domnule general Antonescu, că aceasta este, în primul rând, hotărârea dvs. Voinţa dvs., puterea de acţiune şi curajul dvs. bărbătesc au determinat poporul dvs. de a urma această cale…” Hitler preciza în continuare operaţiile militare la care armata română urma să participe dincolo de Nistru.

Răspunsul lui Antonescu din 30 iulie este o afirmare categorică a hotărârii sale de fi, până la sfârşit, alături de Reich: „Vă confirm şi acum că voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al Ţării mele: bolşevismul rus. De aceea nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu. Voi îndeplini misiunea militară prevăzută în scrisoarea Excelenţei Voastre”[urmează datele de ordin militar — n.n.]. Voi îndeplini această acţiune din convingerea adâncă că slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar comandamentele civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la întemeierea nouei soarte a Europei”.

Această formulă, „nu pun nici un fel de condiţii”, sună straniu în politică, mai ales când este vorba de a acorda un concurs militar. Nu se făgăduieşte sprijinul armatei fără a stabili condiţii şi beneficii. Sângele unei naţiuni este bunul suprem pe care nu-l poate nimeni face cadou unei alte puteri. Este adevărat că Antonescu era convins, aşa cum spunea el însuşi în scrisoarea către Hitler, că acest sprijin necondiţionat serveşte intereselor naţiunii române, că Fuhrerul, impresionat de atitudinea cavalerească a generalului, va constrânge Ungaria să restituie teritoriul ardelean anexat în 1940.

Mai târziu, în 1942, Antonescu va încerca să fixeze anumite condiţii ale colaborării româno-germane. La 22 septembrie 1942, Mihai Antonescu va spune lui Ribbentrop, în legătură cu diferendul dintre România şi Ungaria şi eventualitatea unui act de forţă a celei din urmă: „dl von Ribbentrop şi guvernul Reichului n-a (sic!) discutat nimic cu guvernul român atunci când a cerut participarea trupelor noastre în Răsărit şi s-a mărginit la unele convorbiri militare, împiedicându-ne astfel să facem o acţiune diplomatică, în care am fi pus aceste condiţiuni din vreme”. Este puţin probabil ca Mihai Antonescu să fi vorbit atât de răspicat lui Ribbentrop (şeful diplomaţiei române avea obiceiul să întocmească note de conversaţie ce îl arătau ferm şi tranşant în discuţiile cu germanii, dar nu trebuie uitat că este o practică obişnuită în diplomaţie ca redactorul notei de convorbire să se pună pe el în cea mai bună lumină); aşa cum se va vedea, la acea dată, Ion Antonescu voia un tratat bilateral care să fixeze obligaţiile şi drepturile părţilor contractante, şi evocarea — chiar dacă nu atât de categorică — a absenţei oricărei fixări în scris a condiţiilor participării armatei române la războiul din Est dezvăluie regretul generalului de a nu fi făcut-o la vreme. Poate că nici atunci germanii nu ar fi acceptat-o, cum nu aveau să o accepte nici în 1942, dar Antonescu a fost cel care a spus: „Nu pun nici un fel de condiţii”.

Care au fost obiectivele lui Antonescu la intrarea în război a României? Refacerea frontierelor României Mari: prin acţiunea militară în Est, printr-una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i-a spus-o lui Hitler: „O voi lua înapoi — era vorba de Transilvania — şi fără dvs., căci dacă un popor de 16 1/2 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 11/2 milioane de fraţi, asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”); despre Cadrilater Antonescu a păstrat discreţie. A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug — Transnistria de mai târziu — şi a spus-o încă înainte de intrarea României în război şi de discuţia cu Hitler din 12 iunie 1941. Ministrului României la Berlin, Raoul Bossy, Antonescu îi mărturisise, cu o zi înainte, că ştia de la generalul Hansen despre iminentul război germano-sovietic şi că, în afară de teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, putea „merge cât de departe înspre Răsărit”, ceea ce îi va spune şi Hitler a doua zi: „Nu va accepta să înainteze spre est, mai departe de Bug. Dar Bugul trebuie să ne fie frontieră, cum a fost în secolul al XVII-lea pe vremea lui Duca Vodă (domnul Moldovei, Gheorghe Duca a fost numit de Poarta otomană şi hatman al Ucrainei, demnitate deţinută în anii 1681-1683), pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odessei. Dar, o dată curăţit acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut”. Întrucât frontierele fuseseră puse în mişcare de război, Antonescu şi-a reamintit şi de promisiunile Antantei făcute lui Ion I. C. Brătianu în privinţa întregului Banat. Generalul nu s-a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare, care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, dar a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc. La întâlnirea cu Hitler din 12 iunie, i-a spus lui Hitler că „nu-1 va lăsa în pace până nu-1 convinge (în problema Banatului — n.n.). «Eu aşa sunt, când dau de rezistenţă mă fac ciocan, lovesc într-una până reuşesc»”. Hitler ar fi râs — notează R. Bossy — şi ar fi făgăduit că „nu va lua vreo decizie până la sfârşitul războiului.”

Mihai Antonescu, lipsit ca întotdeauna de măsură, ar fi vrut ca România să primească şi Pocuţia!

La 30 august 1941, un acord româno-german, semnat la Tighina, prevedea instaurarea administraţiei civile române în teritoriul dintre Nistru şi Bug, denumit ad-hoc Transnistria. De fapt, sub conducerea profesorului Gh. Alexianu, această administraţie îşi începuse activitatea la 19 august 1941, care avea să continue până la 29 ianuarie 1944, contribuind la bunăstarea şi progresul acestui teritoriu, realizările româneşti fiind însă umbrite de folosirea Transnistriei şi ca loc de deportare şi suprimare a evreilor şi ţiganilor.

Acordul de la Tighina era însă ambiguu, şi istoricul german Andreas Hillgruber observă că românii l-au considerat definitiv, iar germanii provizoriu. Dacă cei dintâi nu au stăruit pentru precizarea caracterului înţelegerii de la Tighina, faptul se explică prin preocuparea de a nu lăsa impresia că România ar accepta o compensaţie teritorială în Est pentru pierderea Transilvaniei de Nord.

Aşa se explică şi declaraţia transmisă de guvernul român secretarului de stat al SUA, Cordell Huli (prin însărcinatul cu Afaceri la Washington, Brutus Coste, la 4 septembrie 1941); prin această declaraţie se arată că România a intrat în război numai pentru a recupera teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 şi că depăşirea Nistrului s-a făcut numai din necesităţi strategice; ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Bug era determinată de exigenţe militare şi ca despăgubire pentru deţinerea timp de un an a teritoriilor româneşti răpite de URSS, în vara precedentă; România nu avea pretenţii teritoriale faţă de URSS şi considera redobândirea Transilvaniei de Nord ca „o problemă prioritară a politicii naţionale.”

Sunt indicii că, cel puţin în acea perioadă, guvernul SUA era dispus să accepte o prezenţă românească între Nistru şi Bug. Este sigur însă că guvernul SUA recunoştea că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt „provincii româneşti”, termen folosit în nota de răspuns din 25 septembrie semnată de subsecretarul de stat S. Wells. Atitudinea comprehensivă a SUA a fost compromisă prin depăşirea Bugului de către trupele române.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 403-407, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Instaurarea regimului comunist în România

Scenariul de răsturnare a guvernului elaborat de PCR era axat pe manifestaţii de stradă şi ocuparea de prefecturi şi primării, care, creând o stare de instabilitate şi confuzie, să deschidă drumul comuniştilor spre preluarea puterii, încredinţată însă de factorul constituţional, adică de rege.

În pofida unor astfel de acţiuni, care au culminat cu mitingul FND ţinut în Piaţa Palatului regal (24 februarie 1945) PCR nu a izbutit să răstoarne guvernul Rădescu. Se adeverea caracterizarea dată de Pătrăşcanu că, spre deosebire de predecesorul său, primul-ministru nu era „în buzunarul” FND. Generalul Rădescu şi-a întemeiat însă rezistenţa la asaltul comunist pe o percepţie greşită: el a crezut că fermitatea arătată de Marea Britanie în Grecia faţă de încercarea comuniştilor de a lua puterea se va manifesta şi în România. Nu avea de unde să ştie că baza acordului Churchill-Stalin era România pentru URSS în schimbul Greciei pentru Marea Britanie.

Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi (în realitate a fost vorba de o provocare bine organizată de sovietici şi comunişti), A.I. Vîşinski, venit la Bucureşti (27 februarie), a cerut imediata înlocuire a generalului. Sosirea emisarului lui Stalin este dovada cea mai elocventă a slăbiciunii comuniştilor, incapabili să ia puterea fără ajutorul lui „Big Brother”.

Asupra regelui, Vîşinski a exercitat presiuni şi ameninţări, când a constatat că suveranul voia să păstreze formula unui guvern de reală coaliţie prezidat de prinţul Barbu Ştirbey. În faţa refuzului categoric al lui Vîşinski de a accepta propunerile regelui, în spiritul procedurilor constituţionale, Mihai a vrut să abdice, dar, în urma consultărilor, a renunţat (Dinu Brătianu, cel mai bătrân om politic al ţării, i-a cerut să nu părăsească ţara) şi l-a numit pe Petru Groza prim-ministru.

Două au fost raţiunile care l-au determinat pe rege să cedeze: promisiunea restituirii Transilvaniei de Nord şi cea de atenuare a rigorilor materiale ale aplicării armistiţiului.

Brutalitatea cu care Stalin a acţionat în impunerea guvernului Groza rămâne până astăzi neexplicată. La Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945), el se arătase conciliant, lăsând lui Roosevelt şi Churchill imaginea unui debonar Uncle Joe. Ei se despărţiseră într-o atmosferă de încredere, care i-a făcut pe cei doi interlocutori occidentali să creadă că bazele cooperării postbelice sunt asigurate. Ce l-a determinat pe Stalin să adopte în România o atitudine atât de dură, care, prin spulberarea imaginii surâzătoare de la Ialta, s-a dovedit contraproductivă în relaţiile interaliate?

Americanul William McCagg crede că „lovitura din România de la 27 februarie 1945 (data sosirii lui Vîşinski la Bucureşti — n.n.) a fost începutul unei testări sovietice deliberate a răspunsurilor politice ale Aliaţilor”. Pentru canadianul Perry Bidiscombe, instalarea guvernului Groza a fost răspunsul Moscovei la descoperirea unei reţele subterane organizate de „guvernul naţional” de la Viena, condus de Horia Sima, Grupul etnic german, al cărui şef era Andreas Schmidt, şi un grup de militari, între care comandantul Armatei 4 române, generalul Gheorghe Avramescu, reţea ce urmărea organizarea unui „23 august pe de-andoaselea” (Horia Sima), destinat să scoată România de sub ocupaţia sovietică printr-o acţiune internă conjugată cu o ofensivă germană în Ungaria. Dispunând de un agent dublu — radiotelegrafistul reţelei —, sovieticii au fost la curent cu pregătirile reţelei, astfel că, în ajunul declanşării ofensivei germane din zona lacurilor Balaton-Velencse (Operaţiunea „Fruhlingserwachen”, începută la 6 martie 1945), ei l-au arestat pe generalul Avramescu, după ce, cu puţin timp mai înainte, îi arestaseră pe Andreas Schmidt şi pe Constantin Stoicănescu, emisarul lui Horia Sima. În întâlnirea cu regele Mihai, din după-amiaza zilei de 6 martie, mareşalul R.I. Malinovski a stăruit asupra primejdiei reprezentate de această acţiune subversivă pentru spatele frontului sovietic.

Este sigur că intervenţia brutală a Kremlinului prin trimisul său A.I. Vîşinski a temperat — dacă nu chiar spulberat — euforia de la Ialta şi a sporit suspiciunile Londrei şi Washingtonului asupra adevăratelor intenţii ale lui Stalin, astfel că nu este cu totul lipsită de temei opinia potrivit căreia 6 martie 1945 reprezintă întâia manifestare a Războiului rece.

Angajate în negocieri cu URSS în problema Poloniei, SUA şi Marea Britanie au considerat că miza era mult mai importantă la Varşovia decât la Bucureşti. Dacă în 1944, între România şi Grecia, Londra, sprijinită de Washington, a dat întâietate Greciei, în 1945, între România şi Polonia, cele două mari democraţii apusene au dat preferinţă Poloniei, deşi nici la Varşovia sprijinul occidental nu va fi atât de consistent încât să poată împiedica instituirea controlului sovietic prin partidul comunist.

Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula cu o formulă înşelătoare „de largă concentrare democratică”. În realitate, el era întruchiparea unei tipice coaliţii fictive, întrucât, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea decât partide şi organizaţii aliate ale PCR sau criptocomuniste, precum şi „tovarăşi de drum” ai PCR, între care cel mai important era Gheorghe Tătărescu.

Alianţa cu fostul prim-ministru liberal — omul responsabil (în calitate de subsecretar de stat la Interne) de reprimarea rebeliunii numită de comunişti „răscoala” de la Tatar-Bunar — nu se încheiase fără ezitări şi rezerve atât din partea unor comunişti cât şi a unor social-democraţi. Moscova îl dorea însă prezent în guvern şi ei îi aparţinea cuvântul hotărâtor. Două erau raţiunile sale de a-l alătura pe omul politic „burghez” comuniştilor. În cosmetica politică, destinată să convingă Occidentul că URSS nu aducea la putere partidele comuniste în ţările ocupate de Armata Roşie, ci sprijinea coaliţii ale forţelor „antifasciste”, prezenţa lui Gheorghe Tătărescu (ca vicepremier şi ministru de Externe) era arhioportună: un fost prim-ministru al unui guvern regal, binecunoscut în Occident şi în relaţii strânse cu preşedintele Cehoslovaciei, Edvard Benes, el însuşi convins că, în condiţiile geopolitice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, „lumina vine de la Răsărit”. Oricât de criticat ar fi fost oportunismul lui Tătărescu, el purta, în percepţia occidentală, o anumită respectabilitate „burgheză”, pe care sovieticii, cu marea lor abilitate, erau hotărâţi să o exploateze la maximum. În al doilea rând, Gheorghe Tătărescu era, tocmai prin trecutul său, uşor şantajabil. Adversar neîmpăcat al fostului prim-ministru liberal, I. Maniu cerea arestarea şi judecarea lui Tătărescu, alături de criminalii de război, ca fiind vinovat de dezastrul ţării. Aşa cum s-a spus cu o formulă potrivită, Tătărescu avea de ales între banca acuzării şi banca guvernului; alegerea nu era greu de făcut.

Şi totuşi, intrarea în guvernul Groza a lui Tătărescu nu era un simplu act de oportunism sau de supravieţuire politică. Aşa cum s-a arătat mai sus, el fusese unul dintre puţinii oameni politici din România care înţelesese că soarta ţării nu va depinde de Londra şi Washington, ci de Moscova. În consecinţă, strategia sa politică s-a întemeiat pe noua realitate geopolitică şi a făcut din strânsa — foarte strânsa — colaborare cu URSS piatra unghiulară a politicii sale, spunându-le repetat acest fapt reprezentanţilor sovietici cu care venea în contact. Ceea ce Tătărescu nu le-a mărturisit era că, în acelaşi timp, el dorea să priveze PCR de monopolul bunelor raporturi cu Moscova, altfel spus, să nu-i lase pe comunişti să deţină statutul de „copii preferaţi” ai Kremlinului. Evident, era o iluzie, dar cel care o nutrea voia să servească astfel interesul naţional.

Dacă este să dăm crezare informaţiei comunicate OSS (Oficiul/Biroul Serviciilor Strategice — serviciul de spionaj american) de unul din agenţii săi din România, A-201 (Theodor Negroponte), la 7 martie 1945, aşadar, a doua zi după instalarea guvernului Groza, o echipă de emisari sovietici, venită în România, s-a întâlnit cu Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea, cărora le-a transmis un plan de măsuri ce trebuiau înfăptuite în următorii trei ani: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor „istorice”, crearea structurilor represive şi militare după model sovietic, reforma agrară, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, lichidarea băncilor, închiderea ţării faţă de Occident, atât pe plan economic, cât şi cultural şi uman.

Deşi cercetătorul american Eduard Mark a pus sub semnul întrebării autenticitatea acestui plan, este de netăgăduit că, în perioada 1945-1948, el a fost executat punct cu punct.

Încă din primele zile, cabinetul Groza s-a lansat într-o activitate febrilă menită să atenueze şocul provocat în opinia publică de schimbarea de guvern care era, în fapt, o schimbare de regim. Evident, atunci foarte puţini erau aceia care îşi dădeau seama că la 6 martie 1945 a început o nouă perioadă în istoria României, perioadă care avea să dureze 45 de ani. Cea mai mare parte a opiniei publice considera că noua formulă politică va fi efemeră pentru că… „Occidentul nu ne lasă!” Dincolo de speranţele în ajutorul Apusului se află însă realitatea descrisă corect de generalul C.V.R. Schuyler, reprezentantul SUA în Comisia Aliată de Control: „Actualul guvern român este un guvern minoritar, impus naţiunii prin presiuni sovietice directe. Acest guvern este dominat de Partidul Comunist Român, care reprezintă, probabil, mai puţin de 10% din populaţia românească. Marea majoritate a poporului român este profund naţionalistă şi se opune energic sistemului comunist sub orice formă”.

Pentru a dezarma această ostilitate de care guvernanţii erau conştienţi, primul pas a fost restaurarea administraţiei române în nord-estul Transilvaniei, prezentată ca un gest generos din parte URSS, făcut numai pentru că la Bucureşti se afla un guvern ce se bucura de încrederea lui Stalin. Pentru a consolida poziţia guvernului Groza, revenirea autorităţilor române în nord-estul Transilvaniei a fost prezentată ca fiind satisfacerea de către Stalin, la 9 martie, a cererii formulate în acest sens, cu o zi înainte, de către Petru Groza şi Gh. Tătărescu. La festivităţile de la Cluj, organizate cu acest prilej, alături de rege şi de membrii guvernului, a fost de faţă şi A.I. Vîşinski, invitat de asemenea să participe la o şedinţă solemnă a Consiliului de Miniştri, ţinută la Cluj, unde se relevă gestul sovietic şi se exprimă recunoştinţa faţă de Stalin. Oricât de mare era satisfacţia opiniei publice de a vedea Transilvania de Nord reintegrată administrativ statului român, ea nu putea trece cu vederea că actul acesta, mult aşteptat, apărea ca un dar al Moscovei făcut instrumentelor sale de la Bucureşti şi că absenţa de la Cluj a reprezentanţilor Marii Britanii şi SUA dovedea că situaţia noii formaţii guvernamentale nu era — sau se spera să nu fie — aşa de sigură cum o prezentase Vîşinski la Cluj: „un guvern de lungă durată, de mare putere de muncă, de îndrăzneţe încercări, de mari fapte eroice, de mare glorie!”

Păcatul originar al guvernului Groza — zămislirea lui prin intervenţia în forţă a Moscovei — s-a răsfrânt şi asupra reformei agrare, decretată la 23 martie, în urma căreia circa 1,4 milioane ha au fost expropriate, aproximativ 1,1 milioane ha fiind trecute în proprietatea a 900 000 familii, aşadar, o reformă cu mult mai modestă decât cea din 1920, dar prezentată de propaganda oficială ca o rezolvare a problemei agrare. Chiar dacă printre beneficiarii reformei s-au aflat 400 000 de familii de ţărani fără pământ, era în realitate vorba de un „dar otrăvit”, întrucât împroprietărirea era destinată să câştige simpatiile ţărănimii pentru noul regim, ale cărui adevărate intenţii aveau să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată colectivizarea agriculturii.

Regimul comunist, fie şi incipient, şi camuflat, a creat în ţară o stare de indispoziţie tensionată. Defularea opiniei publice s-a făcut în spiritul firii româneşti: „luarea în băşcălie”, adică „bancurile”: Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, preotul Constantin Burducea (ministrul Cultelor) şi, mai presus de toţi, Romulus Zăroni (ministrul Agriculturii) au devenit obiectul epigramelor şi anecdotelor, lansate sau atribuite lui Păstorel Teodoreanu.

În această atmosferă de opoziţie cvasigenerală, sfârşitul războiului în Europa a trecut neobservat. Şi totuşi contribuţia României la înfrângerea Germaniei naziste a fost importantă: prin efectivele angajate (538 536 militari), ea s-a plasat pe al patrulea loc, potrivit unor estimări, după URSŞ, SUA şi Marea Britanie (loc contestat de Polonia, care îl revendică pentru ea, avansând cifra de 595 000 militari). Operaţiile armatei române pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei s-au desfăşurat sub comandament sovietic şi ostilitatea faţă de ruşi a făcut ca faptele de arme ale ostaşilor români — recunoscute chiar în ordine de zi ale lui Stalin sau ale comandanţilor sovietici — să nu aibă nici un răsunet în ţară.

Războiul din Vest a fost perceput ca un „război străin”, pentru care opinia publică nu a manifestat (evident, cu excepţia rudelor celor plecaţi pe front) decât un interes insignifiant.

O „frăţie de arme” româno-sovietică nu era de conceput. Pe front se petreceau deopotrivă scene de umilinţă pentru comandanţii români, dar şi de reacţii demne din partea lor faţă de aroganţa militarilor roşii.

În amintirile sale, lt.-col. Gheorghe Magherescu descrie scena admonestării şi insultării generalului Vladimir Constantinescu de către generalul sovietic Sersciuk. Acesta „era atât de cumplit, atât de ameninţător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofiţer căruia nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-1 ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în faţa lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat şi apoi, printr-o întoarcere soldăţească împrejur, a luat-o pas alergător în direcţia frontului (Sersciuk îi ordonase să plece imediat în linia întâi — n.n.), sărind peste şanţuri, trecând peste garduri şi pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul […]. Dacă ni s-ar fi smuls epoleţii, dacă am fi fost loviţi, nu am fi simţit mai mult decât simţisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de ruşinea ce ne copleşea”.

Au fost însă şi atitudini demne, ca aceea a generalului Edgar Rădulescu, care, întrerupt în timp ce discuta cu un alt general român de un locotenent sovietic, ataşat Diviziei 8 cavalerie, şi aflat în dezacord cu misiunea încredinţată de comandantul român acestei mari unităţi a exclamat: „Cum? Un locotenent îndrăzneşte să se amestece în discuţia a doi comandanţi de mari unităţi fără a fi întrebat şi are tupeul să-şi dea şi părerea, dezaprobându-mă pe mine? Aceasta este cea mai mare necuviinţă şi indisciplină”. Apoi 1-a „invitat să părăsească imediat biroul şi să aştepte dispoziţiuni”. Intimidat, locotenentul sovietic s-a supus — spre surprinderea generală — ordinului. Generalul Edgar Rădulescu a mers mai departe: a cerut comandamentului sovietic ca impertinentul locotenent să fie mutat la trupă, întrucât nu corespundea misiunii de ofiţer de legătură pe lângă un comandament român. Cererea i-a fost imediat satisfăcută.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 453-560, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Un raport al serviciilor româneşti de informaţii despre Ucraina (1939)

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Proclamarea „Republicii Populare a Doneţkului” arată că Rusia nu se mulţumeşte cu Crimeea şi că procesul de dezmembrare a Ucrainei va continua. De când au început tulburările din Ucraina am spus că pentru a înţelege ce se întâmplă acolo trebuie să privim la istoria locurilor şi mai ales la războiul civil din timpul revoluţiei bolşevice (aici).

Dar şi evoluţia interbelică a Ucrainei este cât se poate de relevantă pentru evenimentele din ziua de azi. Iar aici vă propun spre lectură un raport despre Ucraina alcătuit de Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti în ianuarie 1939. Este un fragment dintr-o analiză mai amplă care se referea la intenţiile Germaniei faţă de Europa de Est, iar Ucraina juca un rol extrem de important în ofensiva germană. Aşa că analiştii S.S.I. au făcut o istorie a teritoriilor ucrainene din cele mai vechi timpuri, inclusiv o relatare a războiului civil ucrainean de după Primul Război Mondial. Analiza continuă cu o prezentare a intenţiilor politice ale Poloniei faţă de Ucraina, ca şi cele ale Germaniei în oglindă cu dorinţele naţionaliştilor ucraineni.

Raportul de care vă vorbesc s-a aflat pe biroul regelui Carol al II-lea, dar şi cel al premierului Armand Călinescu. Cel puţin concluziile acestui raport mi se par valabile şi pentru ziua de azi, indiferent dacă numele unor ţări trebuie înlocuite:

În general, faţă de problema ukrainiană, Germania a adoptat un plan amănunţit şi unitar conceput, pentru a cărui realizare sunt prevăzute următoarele etape:

1. Constituirea pe teritoriul Ukrainei Subcarpatice a unor puternice organizaţiuni naţionaliste ukrainiene, prin concentrarea elementelor extremiste din rândurile emigraţiei şi minorităţii ukrainiene de pretutindeni.

2. Provocarea de tulburări şi răscoale printre cei 7 milioane de ukrainieni din Polonia, care să fie îndemnaţi să ceară sprijin din afară pentru obţinerea autonomiei.

3. Somarea guvernului din Varşovia, pe baza principiului autodeterminării popoarelor, să admită creearea unui Stat Ukrainian independent, care să înglobeze teritoriile ukrainiene din Ceho-Slovacia şi Polonia şi

4. Întrebuinţarea aceluiaş sistem pentru deslipirea Ukrainei Sovietice de URSS şi formarea finală a Statului Ukrainei Mari.

Raportul merită citit, fie şi pentru sinteza istoriei Ucrainei.

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre Ucraina, ianuarie 1939.

autor: George Damian (blog personal)

Tudor din Vladimiri

Principatele dunărene reprezentau pentru aristocraţia fanariotă obiectivul suprem şi încununarea carierei administrative, în slujba Porţii. În rândurile fanarioţilor s-a produs o sciziune: „colaboraţioniştii” au rămas fideli patronului otoman, care tolera, în fapt, existenţa unei Turco-Grecii; ceilalţi s-au alăturat Eteriei şi au luptat pentru independenţa patriei lor.

Boierimea moldo-munteană, ostilă regimului fanariot şi dominaţiei otomane, s-a integrat curentului de eliberare naţională care cuprinsese sud-estul Europei. Angajarea ei în lupta de emancipare era asociată de credinţa că Rusia va da concursul său hotărâtor popoarelor ortodoxe. Fără sprijinul rus, o ridicare împotriva Porţii era un act de sinucidere. În al doilea rând, participarea Rusiei era o garanţie a stabilităţii sociale, a anihilării oricărei manifestări — fie şi timide — a „duhului franţozesc”, adică a unui program de restructurare a societăţii moldo-muntene. Rusia apărea, astfel, în dubla ipostază, de protector militar şi de garant al monopolului politic deţinut de elita boierească.

Omul asupra căruia şi-au îndreptat privirile fruntaşii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea şi Vladimirescu. Originar din zona de ţărani liberi (moşneni), el dobândise experienţă militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812 (meritele sale au fost recunoscute în numeroase atestate date de comandanţii ruşi şi prin decorarea cu crucea Sf. Vladimir). După încheierea războiului, Tudor Vladimirescu s-a angajat atât în activităţi negustoreşti cât şi în cariera administrativă. Era un om energic, decis, cu spirit de iniţiativă şi cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare.

Nimeni nu concepea atunci ieşirea de sub dominaţia Porţii doar a unui singur popor: eliberarea trebuia să fie rodul luptei tuturor, astfel că libertatea avea să fie câştigată simultan. Dacă în Eterie erau admişi numai greci, în schimb legăturile eteriştilor cu Europa de Sud-Est erau foarte întinse.

Principatele dunărene, beneficiind de un statut — fie şi drastic limitat — de autonomie şi devenite una din zonele preferate de reşedinţă ale grecităţii postbizantine, s-au aflat între spaţiile de intensă activitate eteristă, unii fanarioţi, ca de pildă însuşi domnul Scarlat Callimachi (1812-1819), aparţinând acestei societăţi secrete.

La 15 ianuarie 1821, cei trei mai mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, care peste câteva zile aveau să devină, alături de alţi mari boieri, membri ai Căimăcămiei constituite în urma morţii domnului Alexandru Suţu, au dat o împuternicire lui Tudor pentru a declanşa acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului [pe] dumneata sluger Teodore te-am ales să rădici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Evocarea „neamului creştinesc” şi a „patriei noastre” în al căror interes era pornită acţiunea arată limpede că lupta românilor se integra efortului de eliberare a popoarelor creştine supuse Porţii, adică a celor balcanice. Formula „să urmezi precum eşti povăţuit” — voit imprecisă din motive de conspirativitate — dezvăluie existenţa unor înţelegeri şi instrucţiuni prealabile.

Între aceste preliminarii ale ridicării la arme s-a aflat şi înţelegerea — secretă şi ea — dintre Tudor Vladimirescu şi fruntaşii eterişti, Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache; cei trei se angajau: „să ducem, prin cea mai dârză activitate, la îndeplinire planul nostru cel spre obştescul folos şi anume ca, prin puterea armelor noastre, să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor şi să ridicăm semnul biruitor al crucii izbăvitoare”. Semnatarii acordului erau autorizaţi „să se prefacă a provoca dezordini, a stârni complicaţii interne şi externe şi a se folosi de toată viclenia, care poate duce la atingerea scopului nostru comun”. Formularea lasă să se întrevadă că semnatarii intenţionau să recurgă — pentru a utiliza o formulă de astăzi — la „intoxicarea strategică” a adversarului, adică să-l inducă în eroare în ceea ce priveşte ţelurile şi diversele componente ale mişcării. Acordul sublinia obligativitatea consultărilor şi a deciziilor comune („Nimeni dintre noi nu e îndreptăţit a lucra de capul lui, fără ştirea şi consimţământul tuturor fraţilor”) şi condamna dinainte orice discriminare etnică: „nimeni să nu îndrăznească prin vorbe sau fapte echivoce, semănând zâzanie, a insinua că, de exemplu, românul de baştină nu trebuie să se supună arnăutului, nici arnăutul grecului, grecul sârbului, sârbul macedoneanului, ci toţi să lucreze de comun acord şi unitar”.

În planul iniţial al Eteriei, Peloponesul trebuia să fie locul de izbucnire a răscoalei; ulterior, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, a decis să dea semnalul de începere a luptei în Principatele dunărene.

Misiunea încredinţată lui Tudor Vladimirescu era de a crea o diversiune în Ţara Românească, făcând Poarta să creadă că este vorba de o mişcare împotriva domnilor fanarioţi şi a clasei boiereşti, mişcare rămasă însă în limitele supunerii faţă de Poartă.

Proclamaţia lansată de Tudor Vladimirescu de la mănăstirea Tismana (intrată în conştiinţa publică drept cea de la Padeş!) era redactată în acelaşi spirit, denunţând culpele elitei politice: „Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi”, retorică destinată să înflăcăreze populaţia stoarsă de o fiscalitate nemiloasă. Proclamaţia introducea însă o rezervă, menită să evite obişnuitele — în astfel de împrejurări — acte de jaf şi, în acelaşi timp, să acţioneze ca un mijloc de presiune asupra boierilor care nu s-ar fi alăturat mişcării: „să ştiţi că niminea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii Adunări — obştii folositoare — ca să să atingă măcar de un grăunţi, de binele sau de casa vreunui neguţători, oroşan sau ţăran, sau de al vreunui lăcuitori, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jărtfească: însă ale cărora nu vor urma noaă — precum sânt făgăduiţi — numai ale acelora să să ia, pentru folosul de obşte”.

Asigurându-şi baze întărite în mănăstirile oltene (Tismana, Crasna, Polovraci, Hurezi, Bistriţa, Cozia), Tudor Vladimirescu s-a îndreptat spre Bucureşti în fruntea armatei sale, denumită „Adunarea norodului”. Căimăcămia, în care se aflau şi boierii „făgăduiţi”, a luat măsuri pentru potolirea tulburării. Este greu de descifrat în „dialogul epistolar” angajat de cârmuire cu Tudor cât este atitudine adevărată şi cât mimată, pentru a păstra aparenţa de apărare a legalităţii, precum şi cât este — în acţiunile lui Tudor Vladimirescu — urmare a instrucţiunilor triumviratului Brâncoveanu-Ghica-Văcărescu şi cât iniţiativă pusă în slujba propriei promovări. Pentru că este evident — din fapte şi din textele redactate de el — că Tudor Vladimirescu nu era dispus să fie un instrument al grupării boiereşti antiotomane, ci voia să fie părtaş la putere şi — de se putea — deţinătorul singur al puterii. El îşi dădea seama că are în „Adunarea norodului” o solidă bază socio-militară, capabilă să-l poarte spre putere. Scrisoarea din 11 februarie 1821, adresată marelui vornic Nicolae Văcărescu, începută: „Cu multă plecăciune sărut mâna cinstită dumitale”, se transformă într-un rechizitoriu la adresa clasei politice şi cu relevarea legitimităţii autorităţii sale, conferită de adeziunea populară: „Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie se cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor? Şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce înpotrivire arăt eu înpotriva popolului? Că eu alta nu sunt decât numai un om luat de cătră tot norodul ţării cel amărât şi dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor!”

Deplasarea „Adunării norodului” spre Bucureşti a avut caracterul unui „marş strategic”, disciplinat (Tudor a reprimat sever dezordinile) al unei armate ale cărei cadre de conducere erau furnizate de moşnenii din nordul Olteniei. Formula de revoluţie ţărănească folosită pentru acţiunea lui Tudor este corectă în măsura în care „Adunarea norodului” apare ca manifestare politică a ţărănimii libere, vizând la eliberarea ţării de sub dominaţia otomană şi restructurarea organizării politice.

În afara zonei aflate sub controlul lui Tudor, ţărănimea clăcaşă (fără pământ) a înţeles să profite de starea de confuzie din ţară pentru a ataca şi prăda bunurile stăpânilor de pământ. Au existat, aşadar, două paliere de desfăşurare a evenimentelor în 1821: o acţiune organizată, urmărind scopuri politice, şi o alta anarhică, fărâmiţată în răfuieli domaniale.

La o lună de la lansarea Proclamaţiei lui Tudor, la Iaşi şi-a făcut apariţia conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn Constantin Ipsilanti şi, până de curând, aghiotant al ţarului Alexandru I, dar nu cu sprijinul armatei ruse, cum se aşteptau „iniţiaţii” mişcării, ci în fruntea unui modest corp de oaste. În timp ce eteriştii masacrau pe turcii din Galaţi şi din Iaşi, Alexandru Ipsilanti a lansat o proclamaţie, arătând că scopul său este trecerea în Grecia şi că, dacă turcii ar invada ţara, o „straşnică putere se află gătită să pedepsească îndrăzneala lor”. În aceeaşi zi (23 februarie), ministrul de Externe al Rusiei, contele Capodistria, anunţa desolidarizarea „straşnicei puteri” — pentru că Alexandru Ipsilanti spusese tuturor că sosirea armatei rase este iminentă — de faptele şi declaraţiile lui Ipsilanti şi exprima acordul pentru intervenţia militară otomană.

Câteva zile mai târziu, la 28 februarie, triumviratul Brâncoveanu-Ghica-Văcărescu lua cunoştinţă că ţarul însuşi, aflat la Congresul Sfintei Alianţe de la Laybach (Ljubljana), dezavuase acţiunea lui Tudor. Era ora adevărului: fără asistenţa Rusiei, totul era pierdut. Cei care îndrumaseră pe Tudor să ridice poporul la arme au fugit la Braşov, lăsându-l pe conducătorul „Adunării norodului” fără ghidajul politic pe care şi-l asumaseră.

Tudor, rămas acum singur, avea — deşi în alte condiţii decât celei imaginate la începutul acţiunii sale — o totală libertate de acţiune. El a intrat în Bucureşti (21 martie) şi, pentru a păstra continuitatea politică şi cadrul legal, ambele necesare, din momentul spulberării speranţei în „umbrela protectoare” a Rusiei, a încheiat o înţelegere cu boierii rămaşi — între care figura cea mai proeminentă era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe —, lăsându-le lor aparenţa puterii.

Câteva zile mai târziu, Tudor s-a întâlnit cu Alexandru Ipsilanti, dar cei doi conducători, aflaţi acum cu totul în afara scenariului iniţial, nu s-au putut pune de acord decât asupra unei delimitări teritoriale a autorităţii lor: zona de sub munte din Muntenia intra sub controlul eterişilor, Oltenia şi judeţele din Câmpia munteană sub acela al lui Tudor.

Dezavuat şi el de ţar, Alexandru Ipsilanti intenţiona să-şi organizeze o bază de rezistenţă în teritoriul aflat sub controlul lui, ceea ce a determinat plecarea sa la Târgovişte. Mitropolitul ţării, Dionisie Lupu, şi boierii rămaşi în Bucureşti, prin vechiul reflex al refugiului, în faţa năvălirii, în aceeaşi zonă de „podgorie” (sub-montană), ar fi vrut să-l urmeze pe Ipsilanti, dar Tudor, preocupat să-şi asigure „scutul legal” acum, când se afla, practic, singur în faţa puterii otomane, i-a împiedicat să fugă şi le-a fixat un domiciliu obligatoriu în casa lui Dinicu Golescu, „Belvedere”.

Avându-şi principala sa tabără la mănăstirea Cotroceni, Tudor a căutat soluţia în noul context creat de dezavuarea sa de către Alexandru I: atât timp cât, aşa cum se specificase în acordul cu Iordache şi Farmache, el fusese autorizat „să se prefacă (subl. n.) a provoca dezordini”, adică să camufleze răscoala antiotomană într-una antifanariotă şi antiboierească, el mai putea nădăjdui la o înţelegere cu Poarta, mai ales că, formal, la Bucureşti continua să exercite o autoritate legală (mitropolitul şi boierii, aflaţi la casa „Belvedere”). Tudor a intrat în negocieri cu paşalele de la Vidin, Silistra şi Brăila, dar turcii au cerut, mai întâi, depunerea armelor, apoi şi alăturarea la anihilarea detaşamentelor eteriste.

Tudor a preferat să temporizeze şi, după ce forţele turceşti au trecut Dunărea, el a părăsit Bucureştii, îndreptându-se spre Piteşti, în oastea pandurilor se produsese o ruptură profundă între Tudor şi ostaşii săi: disciplina severă, absenţa unor beneficii şi perspectivele întunecate subminaseră încrederea în comandant. Tudor a voit ca toţi căpitanii să-şi formuleze în scris totala lor subordonare faţă de el, dar patru au refuzat.

Blocat de trupele lui Iordache Olimpiotul, care ocupau podul peste Argeş, Tudor s-a dus la Goleşti, unde a executat pe unul din căpitanii recalcitranţi. A fost picătura care a umplut paharul: un complot care mijea în rândurile armatei sale s-a închegat imediat şi legătura a fost stabilită cu Iordache Olimpiotul.

Comandantul eterist a venit în tabăra lui Tudor şi, după ce a prezentat pandurilor corespondenţa lui Tudor cu turcii, l-a arestat, fără ca vreun pandur să încerce măcar să-şi apere conducătorul. El a fost dus la Târgovişte şi, după ce a fost torturat, a fost tăiat cu săbiile.

Forţele otomane au zdrobit detaşamentele eteriste din Ţara Românească (o luptă s-a dat la Drăgăşani) şi Moldova şi au instituit un regim de ocupaţie deosebit de apăsător.

Alexandru Ipsilanti s-a refugiat în Transilvania, unde a fost arestat de autorităţile austriece.

Istoriografia regimului comunist a purtat o îndelungată şi sterilă discuţie despre evenimentele din 1821: care a fost caracterul lor, răscoală, mişcare revoluţionară sau revoluţie? Scolastica unui marxism osificat cerea încadrarea într-o definiţie pe cât de rigidă pe atât de discutabilă. Ironia situaţiei a fost creată de faptul că deşi marxism-leninismul exclude posibilitatea revoluţiilor făcute de ţărănime (doar burghezia şi proletariatul ar avea această „capacitate”!), Marx a numit acţiunile lui Tudor „revoluţie ţărănească”.

Desfăşurarea acţiunii lui Tudor Vladimirescu a fost mai întâi abătută de la cursul ei iniţial de dezavuarea de către ţar, apoi întreruptă de execuţia liderului şi de intervenţia otomană. Ceea ce se anunţa o revoluţie a rămas o răscoală. De reţinut este solidaritatea, din faza de pregătire şi de debut, a tuturor forţelor social-politice ale societăţii româneşti în efortul de emancipare de sub dominaţia Porţii, solidaritate care a unit sub acelaşi steag pe marele boier şi pe pandurul ţăran. Evident, „a doua zi” după ce Principatele dunărene ar fi devenit libere, unitatea forţelor combatante s-ar fi destrămat şi conflictul dintre programele şi aspiraţiile claselor şi categoriilor sociale participante la luptă ar fi fost inevitabil.

Sfârşitul răscoalei din 1821 a fost urmat de abolirea regimului fanariot şi restaurarea domniilor pământene. Raport de cauză-efect? Mai mult decât nemulţumirea localnicilor, exprimată de evenimentele din Ţara Românească şi Moldova, în decizia Porţii a cântărit evaluarea defecţiunii unor familii fanariote, care s-au alăturat revoluţiei greceşti precum şi revoluţiei înseşi din Grecia, care avea să aducă acestei ţări independenţa în 1829. Principatele dunărene nu mai puteau fi cârmuite cu elemente care pierduseră complet încrederea Porţii; ea a revenit, după 110 ani de regim fanariot, la domnii autohtoni, numind în Moldova pe Ioniţă Sandu Sturdza, iar în Ţara Românească pe Grigore Ghica.

Schimbarea de regim politic survenită în 1822 nu a adus cu sine lichidarea tuturor practicilor nefaste, introduse sau consolidate de regimul fanariot, între care, în primul rând, se afla corupţia. Într-o vreme, însă, când conştiinţa naţională făcea rapide progrese, revenirea pământenilor în scaunele de domnie de la Iaşi şi Bucureşti a fost percepută, mai ales în perspectiva desfăşurărilor ulterioare, ca începutul „renaşterii naţionale”.

Epilogul anului 1821 a fost constituit de două evenimente: unul de ordin intern, celălalt de ordin extern.

Forţele social-politice intrate în acţiune în 1821 nu mai puteau fi oprite în manifestarea lor. Mica boierime, blocată în afirmarea ei socio-politică de marii boieri, revendica o participare mai importantă în conducerea statului. Domnia moldoveana a lui Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1829), ridicat din rândurile ei, a oferit cadrul pentru manifestarea voinţei de putere a micii boierimi. Obiectivele ei şi-au găsit expresia în proiectul de constituţie zisă a „Cărvunarilor” (aluzie la societatea revoluţionară secretă italiană a Carbonarilor), în care A.D. Xenopol a văzut „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”, întrucât în textul ei formula fără echivoc „principiul constituţional: domnia legilor”, în înţelesul că autoritatea domnului, era limitată şi subordonată organismului reprezentativ — Sfatul obştesc. „Constituţia” cuprindea un şir de principii şi drepturi, precum respectul proprietăţii, egalitatea în faţa legilor, libertatea persoanei etc, care se inspirau, evident, din ideologia Revoluţiei franceze. Aceste principii nu erau aplicate însă consecvent, întrucât, în problema esenţială — cea a puterii — mica boierime se arăta preocupată exclusiv de a-şi asigura un cuvânt decisiv în Sfatul obştesc. Constituţia Cărvunarilor a fost violent combătută de marea boierime şi ea a rămas un simplu proiect. Victoria protipendadei a fost asigurată şi de înţelegerea turco-rusă fixată prin convenţia de la Akkerman — numele turcesc al Cetăţii Albe (1826).

Acordul confirma restabilirea domniilor pământene, stabilea alegerea domnilor de divan şi fixa durata domniei la şapte ani; rolul Rusiei era consolidat; se prevedea elaborarea unor regulamente generale care să reglementeze şi să amelioreze situaţia celor două principate.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a – Istoria modernă, Cap. 1 – Frământări social-politice, p. 199-206, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Alba Iulia – un vis devenit realitate

În Transilvania, mişcarea naţională română era cea mai puternică din toate teritoriile locuite de români şi aflate sub stăpânire străină. Aici exista o puternică burghezie română, cu solidă cultură politică, iar cele două biserici, ortodoxă şi greco-catolică, peste anumite suspiciuni şi neînţelegeri între ele, dăduseră un sprijin masiv efortului de emancipare naţională; se manifestase, de asemenea, ca o forţă politică, vrednică de luat în seamă, secţia română a Partidului Social-Democrat din Ungaria, care, în toamna anului 1917, pentru a-şi marca individualitatea, a luat numele de „Comitetul Central român al Partidului Social-Democrat din Ungaria”.

Intrarea României în război şi primirea entuziastă făcută de românii transilvăneni trupelor eliberatoare au determinat măsuri represive ale autorităţilor maghiare: arestarea şi internarea în lagăre a unui mare număr de români, îndeosebi intelectuali (între care istoricul Ioan Lupaş), suspendarea publicaţiilor româneşti, maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti din zona de frontieră; au fost luate în considerare şi au cunoscut un început de aplicare planuri de colonizare maghiară în zonele româneşti.

Situaţia românilor transilvăneni, obligaţi să lupte în armata austro-ungară, drama lor de conştiinţă au fost ilustrate de personajul Valeriu Bologa din romanul Pădurea spânzuraţilor al lui Liviu Rebreanu. Cei ajunşi în prizonierat, pe frontul rus, au putut să-şi exprime liber convingerile politice. Ei s-au constituit în detaşamente de voluntari pentru a lupta pe frontul din România. Transilvănenii şi bănăţenii din lagărul de la Darniţa (în apropiere de Kiev) au redactat un manifest în aprilie 1917, în care se spunea: „cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional român, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înalte democraţii”.

Declaraţia de la Darniţa dă glas asocierii dintre aspiraţiile naţionale şi cele sociale; revoluţia din Rusia şi orientarea spre stânga, generată de suferinţele războiului, au potenţat curentele favorabile schimbărilor economice şi sociale — unele radicale, mergând până la instaurarea unor regimuri comuniste. Astfel de orientări se făceau simţite şi în Ungaria, unde criza militară şi politică era văzută ca un prilej prielnic de ieşire din monarhia habsburgică. Apariţia unei Ungarii independente însemna deopotrivă împlinirea unei aspiraţii ce urca la revoluţia din 1848 şi desprinderea de o Austrie considerată a fi, alături de Germania, culpabilă de declanşarea războiului.

Agitaţiile de la Budapesta şi asasinarea contelui Tisza, fostul prim-ministru identificat ca simbol al conservatorismului şi ultranaţionalismului ungar, au deschis calea spre putere contelui Mihaly Karolyi, un aristocrat veleitar, cu simpatii de stânga. Încă înainte de a fi numit prim-ministru, el intrase, prin Oszkar Jaszi, un intelectual, ce se manifestase încă dinainte de război ca apărător al naţionalităţilor nemaghiare oprimate, în legătură cu fruntaşii mişcării naţionale române.

Discuţiile cu naţionalităţile nemaghiare şi recunoaşterea, în principiu, a dreptului lor la autodeterminare urma, aşa cum se arăta în Declaraţia din 26 octombrie 1918 a Consiliului Naţional Ungar (ce reunea partidele Independent, Radical şi Social-Democrat) „să asigure o bază mai solidă integrităţii teritoriale a Ungariei”.

Partidul Naţional Român, al cărui Comitet Executiv îşi afirmase încă de la 12 octombrie intenţia de a asigura românilor transilvăneni statutul unei „naţiuni libere” şi de a-şi asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere, a învestit pe Alexandru Vaida-Voevod să prezinte în parlamentul de la Budapesta poziţia partidului şi a constituit o delegaţie permanentă — o adevărată conducere operativă — alcătuită din Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad.

La 18 octombrie, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voevod a rostit cuvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”. Era întâia afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a deveni fundamentul păcii ce urma a fi încheiată.

în acest timp, venit la Viena de pe frontul italian, Iuliu Maniu găsea capitala imperială pradă haosului şi descurajării. Hotărât să pună bazele unei armate române, el a găsit nucleul ei în Regimentul 64 din Orăştie, care cu un efectiv de 5 000 de militari, rămăsese singura unitate militară unde disciplina continua să fie respectată. Preluând comanda regimentului — deşi avea doar gradul de locotenent —, Maniu s-a prezentat ministrului de Război, generalul Stoger-Steiner, pentru a-l informa că îşi asumase comanda unităţilor române din armata austro-ungară (în Capitală şi la Wiener-Neustadt se aflau circa 60 000 militari români). Unităţile române, al căror comandament s-a instalat în Ministerul de Război, au fost, în acele zile, singurele forţe de ordine într-o capitală anarhizată, pe ale cărei străzi răsuna „Deşteaptă-te, române!”. Pamfil Şeicaru consideră că în acel moment, „Iuliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram Iancu şi a unchiului său (al lui I. Maniu — n.n.) Simeon Bărnuţiu. Niciodată in cursul vieţii lui politice Iuliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918”.

La iniţiativa fruntaşului socialist Ion Flueraş, s-a constituit la 31 octombrie 1918, pe baze paritare — şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Social-Democrat — Consiliul Naţional Român, organism destinat să coordoneze eforturile celor două partide în conducerea luptei naţionale. Câteva zile după crearea lui la Budapesta, Consiliul şi-a mutat sediul la Arad si a dat publicităţii un manifest, în care, după ce denunţa politica de oprimare şi deznaţionalizare dusă de guvernul ungar, declara: „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu urmăreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă stăpânitoare istorică, naţiunea română, prin fiinţa ei însăşi, este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoșesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea naţională, şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti”. Manifestul respingea, în termeni categorici, orice formă de menţinere a românilor în frontierele unui stat maghiar, indiferent de regimul său: „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania […] nu mai voieşte, sub nici o condițiune, să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de români statul său liber şi independent”.

În Transilvania şi în Banat, în timp ce maghiarii încercau, mai ales după răsturnările din Budapesta, în urma cărora puterea fusese luată de Mihaly Karolyi (iar Oszkar Jaszi devenise ministrul Naţionalităţilor), să-şi asigure controlul, românii se organizau atât pe plan politic cât şi militar. Simultan cu lupta naţională se desfăşurau şi acţiuni violente de caracter economic şi social. La Făget, ţăranii români, care atacaseră nişte magazii cu alimente — potrivit versiunii ungare — au fost supuşi focului jandarmilor, dar, în imposibilitate de a restabili ordinea, s-a făcut apel la …aviaţie! Un avion a bombardat ţăranii revoltaţi, provocând 104 morţi. La Giurcuţa, în urma atacării de către ţăranii români a castelului lui Urmanczy, deputat maghiar, detaşamentul sosit pentru restabilirea ordinii a executat 44 de persoane, arse apoi pe un rug improvizat.

Acte de violenţă s-au comis şi în Secuime, unde fruntaşi locali sau simpli locuitori români au fost oribil torturaţi, înainte de a fi executaţi.

Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea ministrului Naţionalităţilor, Oszkar Jaszi, la Arad pentru a duce tratative cu fruntaşii Consiliului Naţional Român, încercarea reprezentantului Budapestei de a păstra Transilvania în cadrul statului ungar, beneficiind de un statut de autonomie, a eşuat: Iuliu Maniu a rezumat la 14 noiembrie în două cuvinte obiectivul mişcării naţionale române: „Separarea deplină”.

Ea — separarea — trebuia să fie proclamată în cadrul unui for naţional reprezentativ, a cărui convocare ar fi fost anunţată de Consiliul Naţional Român. Guvernul ungar încheiase la 13 noiembrie un armistiţiu, la Belgrad, cu generalul Franchet d’Esperey, comandantul trupelor Antantei, în urma căruia ele puteau să înainteze, în Transilvania, până la Mureş.

În vederea desfăşurării Marii Adunări Naţionale, în întreaga Transilvanie, în condiţii de insecuritate, create de atacurile unor cete înarmate maghiare, românii şi-au desemnat delegaţii pentru adunarea ce urma să se desfăşoare la Alba Iulia, oraşul încărcat de amintiri istorice: cârmuirea lui Mihai Viteazul asupra Transilvaniei şi martiriul lui Horea şi Cloşca.

Pentru socialiştii români adeziunea politică unionistă nu a fost lipsită de întrebări asupra corectitudinii opţiunii lor. Keith Hitchins a explicat corect dilema socialiştilor români: „puteau ei însă să abandoneze cu conştiinţa împăcată o republică democratică (Ungaria după 31 octombrie 1918 — n.n.) în care se câştigase cea mai amplă libertate pentru un regat cu o lungă tradiţie a opresiunii de clasă, chiar dacă el era de aceeaşi naţionalitate cu ei? Astfel de considerente i-au determinat să stăruie ca Transilvania şi alte zone din Ungaria, locuite de români, să rămână autonome până când ar fi existat suficiente garanţii că România va deveni o ţară democratică şi că liderii ei vor înfăptui reforma constituţională şi cea agrară, garantând poporului bunăstarea şi o voce dominantă în conducerea propriilor treburi. Hotărârea lor de a sprijini unirea finală cu România, dacă aceasta era voinţa poporului român, nu a şovăit, totuși, niciodată”.

Socialiştii (Iosif Jumanca, Ion Flueraş şi alţii) au înţeles că obiectivele lor social-economice nu puteau fi obţinute decât într-un stat naţional, în cadrul căruia, prin unificarea partidelor socialiste, avea să se creeze un partid socialist puternic, în măsură să promoveze interesele muncitorimii şi ţărănimii. Este un semn al maturităţii lor politice faptul de a nu fi cedat la cântecul de sirenă al socialiştilor unguri şi de a fi acordat prioritate naţionalului faţă de social.

La marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 au participat 1 228 delegaţi; prezidată tic Gh. Pop de Băseşti, adunarea a ascultat mai multe cuvântări (Şt. Cicio Pop, Iuliu Maniu şi alţii) rostite şi primite într-o atmosferă de mare entuziasm, în timp ce în afara clădirii peste 100 000 de români, veniţi din întreaga Transilvanie, fremătau, în aşteptarea unei decizii care li se părea încă a fi un vis minunat.

Hotărârea de la Alba Iulia aducea o notă distinctă, în raport cu cele de la Chişinău şi Cernăuţi. În primul său articol, ea proclama solemn că „Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”. În continuare, hotărârea formula un şir de prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziţie spre desăvârşirea instituţională şi, mai ales, îndeplinirea dezideratelor de ordin social, economic şi politic, în care se recunoştea uşor programul socialiştilor. Cea de a doua prevedere, imediat după unire, era cea a autonomiei tranzitorii: „Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal”. Principiile pe temeiul cărora urma să fie organizată Transilvania erau riguros formulate: „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-1 alcătuiesc”; egalitatea şi autonomia confesională: „înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani la reprezentare în comune, judeţe ori parlament”. O atenţie deosebită era acordată viitoarei împroprietăriri a ţăranilor: „Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestor conscrieri, desfiinţând fideicomisele şi în temeiul dreptului de a se micşora după trebuinţă latifundiile, i se face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure), cel puţin atât cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de-o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii”. În privinţa condiţiilor de viaţă ale muncitorilor, hotărârea prevedea: „Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.

Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul naţional şi cel social şi o sinteză între unirea necondiţionată şi unirea condiţionată. (Există mărturii că un grup de tineri ofiţeri ardeleni alarmaţi de zvonurile despre o unire condiţionată au pătruns în camera în care se redacta hotărârea şi au exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiţionate. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuţii cu Al. Vaida-Voevod, partizan ferm al unirii necondiţionate.) Ea exprima o anumită rezervă critică faţă de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie faţă de orientalismul moravurilor, mizeria ţărănimii şi imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României. Teama de politica de centralizare autoritară, atribuită lui Ion I. C. Brătianu, i-a făcut pe basarabeni să voteze iniţial o unire condiţionată, pe bucovineni să facă referiri la viitorul regim democratic şi pe transilvăneni să expliciteze amănunţit libertăţile democratice, reforma agrară radicală şi drepturile muncitorimii.

Românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat voiau unirea cu Vechiul Regat şi crearea statului naţional român, dar, în acelaşi timp, voiau şi garanţii că acele aspecte negative din societatea românească de peste Prut şi Carpaţi — adică din patria-mamă — nu se vor extinde şi asupra lor.

Dincolo de aceste rezerve — lesne de înţeles şi, în fond, benefice pentru naţiunea română —, Marea Unire din 1918 a fost — şi rămâne — pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată  într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat.

Războiul început de România în 1916 s-a încheiat prin pacea de la Bucureşti din 1918. Prost pregătit, el a cunoscut înfrângerile din 1916 şi izbânzile din 1917, care nu au mai putut modifica însă situaţia frontului, aşa cum el fusese fixat în iarna 1916/1917; ieşirea Rusiei din război a făcut imposibilă continuarea operaţiilor militare de către România, singură, şi a impus, ca urmare a păcii de la Brest-Litovsk, pe cea de la Bucureşti.

În acele zile, când se plăteau deopotrivă păcatele guvernului liberal din anii 1914-1916 şi se îndurau urmările defecţiunii ruse, au intervenit cele două evenimente de însemnătate continentală şi universală, graţie cărora românii din teritoriile stăpânite de Rusia şi Austro-Ungaria au putut să-şi exprime şi să înfăptuiască voinţa lor de a se uni cu Ţara, cu România. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional. Aşa cum în secolul al XIX-lea, în Peninsula Italică, atunci când se discutau modalităţile de unificare a statelor italiene (sub egida Papei, a Regatului Sardiniei etc.) se spunea Italia fara da se (Italia se va face prin ea însăşi), tot astfel, România — căreia îi spunem Mare pentru a o deosebi de cea mică (Vechiul Regat), dar care este, de fapt, România nu mare, ci firească, un stat ce corespunde frontierelor ei fireşti — această Românie s-a făcut de la sine, peste erorile şi îndoielile clasei politice.

O necesitate istorică — naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional — s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a – Istoria modernă, Cap. 6 – România Mare, p. 295-302, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Scrisoarea-protest trimisă de Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu mareşalului Ion Antonescu (20 aprilie 1943)

„Domnule Mareşal,

Comunicatul publicat cu ocazia întrevederii pe care aţi avut-o cu Fuhrerul Adolf Hitler conţine unele afirmaţii contra cărora suntem siliţi să protestăm cu toată energia în numele poporului român.

Vă este cunoscută atitudinea noastră şi a partidelor pe care le prezidăm faţă de politica pe care dvs. o duceţi alături de Germania şi aliaţii ei.

V-am semnalat continuu gravele primejdii la care expuneţi naţiunea română, făcând acte de solidaritate cu acei care au ciuntit România Mare şi care în mod inevitabil merg la catastrofă, având contra lor cele mai mari şi mai puternice naţiuni ale lumii.

Dvs. ca şef al unui regim de dictatură nu aveţi dreptul să angajaţi naţiunea într-o direcţie în care nu vă poate urma, deoarece ea are conştiinţa că odată cu Basarabia şi Bucovina readuse la trupul ţării, România nu are nici un motiv să lupte sau să dorească înfrângerea Angliei şi a Statelor Unite, naţiuni care, alături de Franţa şi ceilalţi aliaţi ai lor în războiul trecut, au pierdut milioane dintre fiii lor pentru ca prin victoria noastră comună să se realizeze visul nostru secular: unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice.

Interesul şi onoarea naţională nu permit să avem astăzi sentimente şi atitudini ostile faţă de marile democraţii anglo-americane, aliaţii naturali ai noştri şi ai tuturor naţiunilor mici de pe glob.

Românii sunt un popor paşnic şi modest. Ei nu ambiţionează roluri în aşezarea lumii.”

În special comunicatul cuprinde şi următoarele afirmaţii:

Convorbirile privitoare la situaţia politică generală şi la lupta comună contra bolşevismului şi plutocraţiilor anglo-americane unite cu el s-au desfăşurat în spiritul prieteniei germano-române şi în sensul comunităţii de luptă neclintită de care sunt pătrunse naţiunile aliate prin Pactul Tripartit. Fuhrerul şi Conducătorul de Stat român şi-au confirmat hotărârea de a continua, fără şovăire, prin mobilizarea tuturor forţelor, lupta împotriva inamicilor Europei, până când va fi câştigată fără compromisuri victoria definitivă. Cot la cot cu popoarele puterilor Axei, poporul român va duce acest război până la victoria finală.

Dacă lupta pentru recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei a fost legitimată de întreaga suflare a ţării, poporul românesc nu a aprobat şi nu aprobă continuarea acestei lupte dincolo de hotarele noastre fireşti. Dezaprobarea lui devine încă şi mai categorică faţă de intenţia de a-l duce la un război împotriva Angliei şi a Statelor Unite, vizate în acest comunicat.

Avem convingerea că o armată naţională cum este a noastră nu poate fi dusă în război împotriva sentimentului naţional unanim care păstrează nu ură, ci recunoştinţă Puterilor occidentale.

Ţinem în special să protestăm cu toată tăria împotriva caracterului antianglo-saxon ce se dă războiului prin acest comunicat, rugându-vă ca în viitor să împiedicaţi astfel de manifestări de natură a prejudicia interesele naţionale ale României”.

C.I.C. Brătianu, Iuliu Maniu

Bucureşti, 20 aprilie 1943